1990. Şcoala

Toamnă cu soare la Tiraspol. Dimineaţa, fete cu picioare lungi în străzi şi veterani^† facând coadă la chioşcurile de ziare. După un an de adunări populare,^† la care şi-au pierdut vocea tot strigând slogane, lumea s-a mai potolit. Conştiinţa că, undeva în obscuritatea subsolurilor uzinei ,,Kirov'',^† se pregăteau toate cele necesare respingerii unei eventuale agresiuni a Chişinăului, îi dădea tiraspoleanului un sentiment de siguranţă. Oamenii îşi vedeau de treabă. Tirajele ziarelor au scăzut.

În curtea micii şcoli româneşti recent inaugurate^† - forfotă şi speranţe, multe speranţe pentru viitor. Trecătorul ocazional îşi înceta mersul şi se uita tăcut la mesele pline de colaci, prăjituri şi struguri, şi la tricolor. Culorile inocente, un pic naive, trezeau o dorinţă vagă de stăpânire. În ochi tresărea o licărire şi drumeţul îşi continua calea, păşind apăsat.

Copiii se înfruptau din dulciuri, părinţii vorbeau agitat, fără a se auzi unul pe altul, fericiţi de primul pahar de tulburel al acelei toamne, la capătul a doi ani de tergiversări. În sfârşit, avem o şcoală! Viaţa merita trăită şi totul părea posibil.

,,Aţi auzit, Blaşcu ne dă bănci şi table...'' Blaşcu era directorul unei mari uzine producătoare de material izolant. Fiind unicul director de origine română, a fost oaspete des la mitingurile minuţios organizate are ruşilor, unde se străduia din răsputeri să-şi creeze o imagine de băiat cuminte, pe care-l doare-n cot la auzul cuvintelor Grafie latină şi Tricolor. Poate, mai e director şi acum...

Echipată cu bănci şi table, şcoala avu de făcut faţă unor noi încercări. Copiii nu vroiau nici în ruptul capului să vorbească româneşte decât în timpul orelor. În recreaţii nimeni nu i-ar fi putut deosebi de gloatele de prichindei ce populau atâtea alte curţi şcolare din oraş bucurându-se de viaţă şi ridicând spre cer osanale de asemenea abjecţii şi înjurături, pe care numai marea limbă rusă le poate produce.

O mână nesigură a unui elev de-a I-a scrisese pe coperta: Caiet de limba română. Reacţia învăţătoarei fu promptă: ,,Limba noastră e cea moldovenească.'' Învăţătoarea recunoştea grafia latină, însă: ,,Limba română? Hm, e prea de tot.^† Ce vreţi, să ne închidă şcoala şi să rămânem fără lucru?''

În orar, disciplina respectivă se numea cât se poate de vag: limba maternă. Or, pentru marea majoritate a elevilor, limba maternă, adică cea în care spui primele cuvinte, a fost rusa,^† ceea ce crea o confuzie terminologică. Eventual, în măsura în care îi păsa cuiva atunci de logică şi rigoare. Directoarea şcolii, un pic românofilă de felul ei, n-a acceptat să se scrie ,,limba moldovenească''. Astfel a apărut monstrul din orar.

În clasele de gimnaziu, orele de română au fost sistate din lipsă de profesor. Cei de la universitatea din localitate preferau să ţină cursuri bine plătite la diverse instituţii pentru ruşii care, culmea, se înghesuiau să înveţe româna. Explicaţia nu se lăsă aşteptată: ,,Păi, la ce ne-ar trebui... ca sâ putem face excursii la Iaşi şi Galaţi. Ştiţi dumneavoastră, e bine să cunoşti ceva română, altfel rămâi cu marfa nevândută.''

Toamnă blândă la Tiraspol. Veteranii fac coadă după ziare, urmărind îndelung alaiul matinal al picioarelor zvelte.

- Daţi-mi o ,,Pravdă'' şi o ,,Sovetskaya Rossia''.^† Cât?..