Mereu văd un porumbel bolnăvior,
în pene înfoiat, răscolit
ca o păpădie gata de risipire
la primul suflat.

A părăsit cerul ,
luând un strop din el ,
de sete .
S-a cuibărit pe o piatră
din bordura de trotuar,
umedă , zgrunțuroasă și seacă.
Sta ca un pui fără aripi
deși e bătrân, poate,
nu știu, e mereu la fel:
același gingaș.

Seara pe lângă zid mergând
mă feresc să nu-l stingheresc,
nici să-l ating cu crenguța de pin.
Să-l strig ?
Nu, nu , e momentul lui:
Adormirea.
Zborul stins.

Nu-i chiar ascuns,
ar vrea să-l vadă un trecător
poate, eu.
S-a lăsat învins într-un fel anume,
discret, fără jale
așteptând durerea,
s-adoarmă ascunsă în zid
vindecarea, poate.
Acolo-i rana și noaptea
adâncă cât marea.

Nu s-a prăbușit pe o aripă frântă
cum am mai văzut.
S-a-ntrunchipat în sculptură pe soclu.
Vie.
Corpul ferecat în neveșnicie.
Până la pietrificare mai trece un veac.
Câtă așteptare-ncremenire ,
spuneam.

Umbra transparentă a sculptorului-Zeu
mărită pe zid în D3,
învăluie pasărea albă trezind-o :
-unde- ți-e zborul ?
și soclul de piatră a dispărut
în strada pustie.

Mă- nvață porumbelul și timpul
cum se moare pe soclu
încet, căutând rătăcită,
tăcerea cea rară
și vremea pierdută.

4 decembrie, 2014, orele 3, Timișoara