1992. David

,,V-aş ruga să vă grăbiţi un pic, tovarăşi,'' le spunea medicul, ţinând uşa de sticlă larg deschisă şi potrivindu-şi boneta pe cap. ,,Fraţii români aşteaptă,'' adăugă, zâmbind binevoitor. De asupra uşii se putea citi: ,,Centrul de transfuzie a sângelui Tiraspol''. Intrară tustrei: decanul, secretarul de partid şi David.

Medicul i-a condus la etaj şi şi-a văzut de treabă. Li s-au dat nişte zdrenţe, chipurile sterile, pe care şi le-au pus pe deasupra hainelor. O asistentă supărată, altfel plăcută, le-a completat formele, evitând privirile lor stăruitoare. Treaba a durat ceva timp. Pe trei fişe albastre au fost trecute datele personale şi cele despre bolile suferite. ,,Sănătoşi,'' declarară voios toţi trei, căutându-i şi mai insistent ochii. Apoi veni rândul altor trei fişe, de data asta galbene, pe care era imprimat pe diagonală: Donaţie voluntară. Fata îşi ridică, în sfârşit, ochii şi îi înfipse într-un punct, undeva pe peretele de vizavi. ,,Scopul donaţiei?'' ,,Pentru sinistraţii din România.''

Ochii îl priviră scurt pe cel ce răspunse. Decanul era un om în vârstă şi se fâstici. Avea mâini mari şi roşii, mâini de ţăran, şi le căuta un loc. Fără a-i da vreo atenţie celui de-al doilea, fata îl fixă cu privirea pe David, care se uita şi el la ea, jenat. ,,Şi dumneavoastră?'' David ezita să dea un răspuns. Pe chip îi încremenise o expresie de mirare nemărginită, semn al rasei sale. Secretarul de partid îl bătu uşor pe umăr: ,,E cu noi, tovarăşă.'' Asistenta dădu din cap şi zâmbi ironic.

,,Trei ori trei sute de mililitri,'' strigă, cu o voce surprinzător de puternică, cuiva aflat dincolo de o uşă întredeschisă şi le făcu semn să intre. Ochii asistentei râdeau. Simţind că este în continuare privit, bietul David se depărtă de ea, ţinând în mâini un tichet pentru o masă gratuită la cantina ,,Ghiocel''. Uşor gârbovit, intră, între cei doi camarazi ai săi, de parcă era escortat, în liniştea albă a sălii.

S-au aşezat şi şi-au dezgolit, supuşi, braţele stângi. ,,Nu vă supăraţi, sângele acesta va ajunge direct în România? Sau va fi trimis altul, în schimb?'' Întrebarea rămase fără răspuns. Înconjurate de nenumărate sticluţe, tuburi, ace şi alte ustensile înfiorătoare, fetele savurau, tăcute, actul de mortificare a masculilor. Sângele şerpuia prin tuburile transparente şi aprindea mici scântei în ochii vrăjiţi, umbriţi de măştile imaculate...

Simţind o uşoară ameţeală, s-au îmbrăcat în grabă. Odată ieşiţi pe hol, şi-au dat seama că erau numai doi. ,,Dar unde-i David?'' S-au întors numaidecât. David zăcea într-o rână pe cuşetă, alb ca varul, încercând să articuleze o explicaţie. ,,Domnule, dar ne-ai spus că eşti perfect sănătos! De ce ne-ai minţit?'' ,,Îmi pare rău, băieţi. Am hipotensiune. N-am ştiut că va fi atât de grav. Aşteptaţi un pic, îmi revin imediat.''

În drum spre universitate, secretarul de partid ciripea încântat: ,,Nici nu vă imaginaţi, ce act memorabil am săvârşit! Acum sângele nostru va curge în vinele românilor! De acum încolo, suntem cu ei fraţi de cruce, domnilor!'' Era primăvara anului '90. România îşi lingea rănile în urma primului cutremur de pământ de după revoluţie...

În pauza mare, am ieşit afară. Câteva clipe am chibzuit, dacă era cazul să-mi vâr mâna murdară de cretă în buzunar, după pachetul de ţigări. Ceva mai încolo, un grup de colegi discutau ultimele noutăţi. De asupra lor plutea un nor des de fum. Cineva îmi făcu semn să mă alătur. Am zăbovit, încercând să desluşesc de la distanţă subiectul discuţiei.

- Deunăzi am fost în delegaţie la Chişinău. Ştiţi, în faţa Operei au înălţat o troiţă.

- Nu e troiţă, e un monument evreiesc. L-au făcut ca să aibă unde să se închine, de paştele lor.

- Bine, bine, dar un loc mai potrivit nu şi-au găsit? Undeva la cimitir, ştiu eu...

- E adevărat, şi-au cam luat nasul la purtare. Ce vreţi, dacă însuşi Druc le caută în coarne.

- Măi, oameni buni, bine zicea bunicul meu, răposatul, când zicea: Un lucru bun a făcut Hitler, şi pe acela nu l-a dus la capăt.

Mă trecură fiorii. Ultimul vorbitor se uită urât la David, care tocmai ieşea şi el afară. ,,Ce fumezi?'' mă întrebă, apropiindu-se de mine cu pasul lui de raţă. ,,Ţine o ţigară ca lumea. Şi hai de aici: ăia se uită la mine de parcă aş fi un dinozaur.''

Ceva mai încolo, am găsit o bancă liberă. ,,Ce mai faci?'' mă întrebă. Am început să trăncănesc, după obiceiul meu: ,,Păi, ce să fac? Uite, vreau să scriu un articol la ziar. Despre noi şi ruşi, despre noi şi minorităţi, despre noi şi Europa. Ştii, odată ajunşi în Europa...'' Faţa i se înăcri şi mă întrerupse: ,,Europa nu e de nasul vostru, scuză-mă. Uite la ăia de acolo. Ce crezi că discută? Despre apropiatele alegeri din România? Despre rolul Consiliului Europei? Poate, despre politica fiscală a administraţiei Bush?'' râse. ,,Ba bine că nu! Pun pariu că mai degrabă îi interesează cine ar putea fi un preşedinte mai bun pentru CSI: Ielţin sau Nazarbaiev.'' Râse iarăşi. ,,Sunteţi sortiţi Rusiei, nu Europei. Sortiţi, auzi?''

Am înghiţit nodul din gât. Nu aveam curajul să divulg subiectul real care se discuta acolo. Totuşi, simţeam nevoia unei compensaţii. ,,Eşti un oracol mediocru, David. Îţi mai aduci aminte când spuneai că nici de Uniune nu vom putea scăpa în veci?'' ,,Da, şi tu ce spuneai acum doi ani, când erai încă secretar de partid?''

Hotărât lucru, nu mai aveam ce discuta. Se auzi sunetul. Ne-am luat rămas bun cu răceală şi m-am grăbit sa intru la oră. Trecând pe lângă grupul agitat, îmi veni o idee ciudată: Oare, suferă cineva din ei de hipotensiune?