1992. Acum, încotro?

,,Stimaţi colegi! V-am adunat aici pentru a vă informa despre modul în care Universitatea îşi va desfăşura activitatea de azi înainte. Noul rector al Universităţii este tovarăşul profesor Iakovlev. În funcţiile de decani ai facultăţilor au fost numiţi tovarăşii: Denisova, Fedotov, Beril, Ghello, Karabageak.

,,Întreg patrimoniul Universităţii trece sub jurisdicţia proprietarului său de drept, Republica Transnistreană. Fiecare angajat va fi supus procedurii de reconfirmare în post, în baza unei cereri. Cererea va conţine: 1) o declaraţie de loialitate faţă de constituţia Republicii, imnul şi drapelul ei; 2) obligaţia de a executa întocmai ordinele şi dispoziţiile conducerii Universităţii. Studenţii îşi vor putea continua studiile în baza unor cereri similare.

,,Din păcate, numeroşi profesori şi studenţi nu s-au prezentat, în timpul conflictului armat, la punctele de mobilizare, părăsind teritoriul Republicii în acele zile de grea cumpănă. Dosarele acestora vor fi înaintate Parchetului Militar.

,,Şi încă ceva: noua conducere ştie să preţuiască munca şi devotamentul. Aş spune chiar, că acum avem nevoie de oameni devotaţi mai mult ca oricând. Prin urmare, oricine este binevenit cu informaţii care ar putea contribui la bunul mers al lucrurilor. Mă numesc Kolosov şi sunt noul şef al serviciului personal. Stau la cabinetul 128. Vă mulţumesc pentru atenţie...''

Intendenta căminului pentru familişti stă lângă geam şi mănâncă seminţe, iar fiică-sa silabiseşte din abecedar. Intendenta scuipă apăsat cojile în palmă şi nu pare foarte atentă la greşelile copilului. Soarele amiezii ocoleşte geamul murdar şi scaldă în lumină curtea. La poarta căminului aşteaptă un camion acoperit. În jurul camionului, un furnicar de fete. Fetele mişună printre mobile, saci şi cutii, dispar în întunericul porţii, apoi ies de acolo târând câte un dulap sau o cogeamite ladă.

De fapt, nu sunt chiar fete, ci neveste tinere. E şi un băiat printre ele, Grişa, asistent la informatică. Sărind peste treptele scării înguste, Grişa se ciocneşte de fetele care coboară, gâfâind, şi atunci remarcă ba una, ba alta pe după capoatele deranjate de greutatea poverii. Altădată, ar fi meditat mai mult asupra celor văzute. Astăzi, însă, are cel puţin două motive să-şi vadă de treabă. Întâi, că una din fete este chiar nevastă-sa. Şi doi, el este acela care poartă întreaga răspundere pentru finalizarea acestei întreprinderi. Aici e tot ce au agonisit colegii în căsniciile lor. Intendenta a spus cât se poate de clar: să se cărăbănească până mâine, altfel camerele vor fi eliberate pentru alţi locatari, iar lucrurile aruncate la subsol. Acesta e cel de-al doilea camion. Până seara, mai trebuie încărcate trei.

Băieţii aşteaptă undeva într-un orăşel din Ucraina. Ei vor muta aceste lucruri în alte două camioane grele, înmatriculate la Chişinău, şi le vor duce prin Odesa. Îi va costa ceva parale, bineînţeles, dar n-au încotro. Şoferii basarabeni refuză categoric să traverseze teritoriul republicii separatiste, din raţiuni de securitate. Nici băieţii nu se pot arăta aici, dacă nu vor să încapă pe mâna Parchetului Militar. Au cu toţii câte o citaţie de mobilizare, primită acum două luni, neonorată. Grişa n-are citaţie: e scutit pe motiv de boală, e diabetic. Şoferul scuipă ţigara din gură şi porneşte motorul. Grişa îşi şterge sudoarea de pe frunte: ce zi, domnule! La poartă scrâşnesc frânele altui camion...

Pe coridoarele corpului central al Universităţii e un du-te-vino de neimaginat. Punctele fierbinţi sunt antecamera rectorului şi contabilitatea. După amiază, au apărut şi la uşa cabinetului 128 câţiva inşi tăcuţi, cu feţele scârbite, solicitând audienţă. Secretarele rectorului, cea veche şi cea nouă, reuşesc cu greu să facă faţă afluxului de cereri de reconfirmare în posturi. Ba mai trebuie să dea şi indicaţii soldaţilor, care mută mobila dintr-un loc în altul. Tovarăşul rector lucrează neobosit. Cererile sunt vizate cu promptitudine şi restituite pe loc solicitanţilor. Aceştia se grăbesc la contabilitate. Salariul restant pentru lunile de vară se dă numai după prezentarea cererii semnate.

La secretariatul catedrei de psihologie e linişte. O tânără doamnă pare foarte preocupată scriind ceva într-un caiet. Un domn de vârstă respectabilă se plimbă de-a lungul afişierului. S-a prezentat, ocupă un post important în noua conducere. Păşeşte cu grijă, pentru a nu o deranja pe doamna. O undă uşoară de parfum îi atinge nările şi îi îndreaptă umerii gârboviţi. Un afiş îi atrage atenţia. ,,Scuzaţi-mă că vă deranjez, toţi aceşti profesori rămân să lucreze aici?'' Doamna îşi ridică ochii senini: ,,Da, de ce?'' Doamna a depus şi ea o cerere, cum a făcut toată lumea, şi-a ridicat salariul şi în scurt timp urmează să se mute la Chişinău. Omul îşi înfige arătătorul într-un punct de pe listă şi vocea îi capătă nuanţe metalice: ,,Şi tovarăşul ăsta, Dumitraşcu T., la fel?'' ,,Bineînţeles, eu sunt aceea. Mă numesc Dumitraşcu Tatiana. E un nume foarte răspândit printre moldoveni, ce vă miră?'' Bătrânul rămâne cu degetul pe afişier, pentru a nu-şi pierde echilibrul. ,,Vă rog să mă scuzaţi, dar mi-a părut că sună cam... româneşte...''

Afară picură. E pe înserate. Câţiva bărbaţi fumează la adăpostul plopilor din faţa corpului central. Profesorul Mocanu e un savant de renume. Până azi dimineaţă a avut un post bun. I s-a promis că va fi reconfirmat. Ceilalţi sunt sceptici. ,,Domnule profesor, dar nu puteţi rămâne aici. Sunteţi basarabean de origine, fiu de ţăran. Nu vă supăraţi, dar vorbiţi rusa cu un accent îngrozitor. Cum vă veţi împăca cu ei?'' ,,Ba rămân, domnilor. Am de hrănit patru guri. Mi-au promis că mă lasă pe post. Pe Karabageak l-au lăsat. Si-apoi nu văd, cu ce i-ar putea deranja accentul meu?'' ,,Karabageak e bulgar. Şi lingău pe deasupra, o ştiţi foarte bine. Locul dumneavoastră e la Chişinău, cu noi împreună.'' Profesorul pare neînduplecat. Ploaia se înteţeşte...

Fetele abia îşi mai mişcă picioarele. Un ultim efort, şi camionul cu numărul cinci e gata de plecare. Grişa poartă tratative cu şoferul. Fetele se întorc în camerele acum goale şi iau câte o mătură. Nu pot lăsa gunoi pe jos, sunt fete bine crescute. În prag, picioarele li se înmoaie şi un val fierbinte le taie respiraţia. Dar nu plâng, se stăpânesc. Grişa se urcă în cabină şi maşina dispare în întuneric. Fetele o iau spre gară. Au uitat să-şi păstreze umbrelele: acum o să le plouă zdravăn. În odaia intendentei, copilul şi-a lipit nasul de geam. ,,Acum încotro se duc, mamă?'' Femeia şi-a terminat seminţele. Se ridică în picioare, scuipă gros pe podea şi ia legătura de chei. ,,Zău, nu ştiu. Fă-le din mână, puişor.''