1992. Marcu, Mocanu şi Udrea

După cel de-al treilea pahar, Mocanu simţi vid în plămâni. Se tolăni pe pat şi fixă cu privirea unicul bec care lumina camera. Se înecă în lumină şi nu mai avu nevoie de aer. Încremeni sprijinit într-un cot, cu capul răsucit în sus. Udrea îi făcu cu ochiul lui Babacu'. Acesta nu-l luă în seamă şi îşi mai turnă un pahar. Apoi îi întinse sticla lui Marcu. Marcu dădu negativ din cap, zâmbi jenat şi sorbi din paharul său strâns între palme, de parcă ar fi fost ceai. ,,Zău, Marcule, eşti un dobitoc. Tot la primul pahar mai eşti? Nu-ţi place ţuica? Vrei ţâţă?'' Udrea se lansă într-un hohot prelung, însă simţi privirea grea a lui Babacu', se poticni şi sughiţă vinovat. Apoi îşi ridică paharul şi îl bău, uitându-se pieziş la Babacu' şi mişcându-şi cadâcul în tact cu el.

Mocanu îşi luă ochii de la bec şi vraja se risipi. Plămânii îi erau iarăşi cât o cutie de chibrituri. Urmări cum din obscuritatea camerei se ţesea încet profilul unui munte de carne, clătinându-se deasupra mesei în faţa lui. ,,E-n regulă, domnule profesor? Încă una? Nu? Cum doriţi. E bună ţuica. E de la studenta aia, vă mai amintiţi?'' Babacu' îşi mai turnă puţin şi mângâie sticla, apoi o strânse uşor de gât. ,,De la fetiţa aia...'' Chipul i se întunecă. Umplu paharul şi-l dădu de duşcă. ,,O să-i zic să mai aducă.''

Tăcură. Se auzi o muscă bâzâind. Marcu şi Mocanu moţăiau cu paharele în mâini. Udrea îi privi atent, tuşi, se aplecă spre Babacu' şi rosti pe un ton confidenţial: ,,Vreau un post.'' Babacu' se înăcri, dar acceptă tonul: ,,Nu există. Toate-s date.'' ,,Postul de prorector 1 e liber,'' îl provocă Udrea. Mocanu ieşise din amorţeală şi părea că trage cu urechea. Babacu' rânji: ,,Deci, dumneata vrei să fii prorector...'' Udrea săltă pe scaun şi scânci: ,,Ba nu, şef de catedră. Dumneavoastră avansaţi la decan, iar actualul decan la prorector, asta o ştie toată lumea. Lăsaţi-mi catedra mie.'' Gluma se îngroşa. Babacu' păli şi se uită pe furiş la Mocanu. Acesta dădu să spună ceva, dar icni o dată, de două ori, şi în curând nu-şi mai putea stăpâni reflexul. Marcu bolborosi ceva îngrijorat şi alergă după apă. Mocanu bău apa cu înghiţituri mari, plimbându-şi ochii bulbucaţi pe figurile colegilor. Când îşi recăpătă respiraţia, zise ca un copil: ,,S-am iertare, domnilor, dar eu sunt prorector!'' Babacu' răsuflă uşurat: ,,Domnule profesor, nu-l luaţi în seamă, e un netrebnic. Şi nici nu s-a referit la postul dumneavoastră de prorector 2. Mă, păduchiule!'' tună, întorcându-se spre Udrea. ,,Ce sperii lumea, mă?'' Udrea îşi ridică fundul de pe scaun, însă nu reuşi să-şi dezdoaie genunchii. Gura i se strâmbă. Babacu' nu-l slăbea: ,,Te desfiinţez! Te trimit înapoi la Tiraspol!'' Apoi dintr-o dată râse scurt, îi făcu cu ochiul şi izbucni într-un hohot nestăvilit...

Când se crăpa de zi, Udrea simţi musca pe frunte şi se trezi definitiv. Fără a deschide ochii, îşi eliberă încet mâna de sub aşternut şi lovi fulgerător. Musca se rostogoli pe pernă. Ziua începea cât se poate de bine. Pe hol se auzeau nişte voci. Udrea îşi făcu în grabă patul şi se iţi din cameră. Lângă toaletă nu era nimeni. Se spălă şi intră la bucătărie. Acolo mirosea a gâlceavă. Câteva fete îşi disputau cele patru ochiuri ale aragazului. O bucătărie cu un singur aragaz pe tot etajul. Câte o cămeruţă pentru familiile tinere. Cei mai în vârstă şi-au lăsat familiile la Tiraspol. Aici, stăteau câte doi în cameră. În camera lui Marcu erau două paturi: într-al doilea dormeau nevastă-sa şi fiica, elevă în clasa a 2-a. Căminul arăta ca după o purificare etnică: ţipenie de rus. Ruşii au rămas la Tiraspol. Acum împart posturile rămase vacante. Postul! îşi aminti Udrea şi renunţă la cafea. Se rase în pripă, îşi puse cravata şi o luă spre Universitate.

Universitatea din Tiraspol cu sediul la Chişinău era în aşteptarea organigramei de la minister. Posturile de lideri sindicali urmau să fie repartizate pe loc, de ,,colectiv''. Altădată, trebuia să cauţi ziua cu lumânarea pe cineva dornic de a conduce sindicatele. Acum lucrurile s-au schimbat: se dădeau adevărate bătălii electorale, se făceau promisiuni, se încheiau alianţe, se formau lobby-uri. Udrea cunoştea, ca de altfel toată lumea, adevăratul motiv al acestei vânzoleli: guvernul a dat de înţeles că va acorda, prin sindicate, unele compensaţii materiale noilor ,,refugiaţi''. Ceea ce nu ştia nimeni, era valoarea acestor compensaţii. Se vorbea despre abonamente gratuite pentru troleibuz, despre haine, televizoare, frigidere, mobilă şi chiar apartamente. Udrea nu era interesat: chestia cu apartamentele, îşi zicea, era o pură fantezie, de abonament nu avea nevoie fiindcă avea maşină. La şedinţe nu vota cu nimeni. Vroia catedra. Cine va ocupa alte posturi, nu-l preocupa.

Holul mare de la parter era plin de lume. Din clipă în clipă urma să sosească rectorul cu organigrama. Udrea se alătură, absent, unui grup de fumători. Aprindea ţigară de la ţigară. Simţea stomacul întorcându-i-se pe dos: de ce nu şi-a băut cafeaua? Atenţie! Afară se auzi un claxon. Nu cumva era maşina rectorului? Poarta se deschise şi rectorul îi salută din mers, legănându-şi dezinvolt servieta, în acel moment ţintă a zeci de ochi. Într-un sfert de oră, organigrama fu afişată, citită şi discutată. Când au apărut Marcu şi Mocanu, agitaţia se potoli. Li se făcu loc la afişier. Se aşternu o linişte nefirească. Udrea şi Marcu erau numiţi şefi de catedre, Babacu' - decan, actualul decan - prorector. Postul de prorector 2 fusese desfiinţat...

Pâna la Casa Guvernului aveau de mers patru staţii lungi cu troleibuzul. Marcu îi lămuri asistentului sarcina acestuia: să se înscrie pentru audienţă la ministru şi să aştepte în antecameră sfârşitul programului. Între timp, Marcu va face câte o vizită unor foşti colegi. Acolo, în spatele uşilor capitonate, va apela la conştiinţa lor: ,,Savant de renume, peste o sută de lucrări publicate, în curând academician. A refuzat postul la Tiraspol, din avânt patriotic. Acum, redus la simplu profesor? Fie-vă frică de Dumnezeu, domnilor!''

Orele treceau. Asistentul veghea la uşa ministrului. Nu mai rămăsese nimeni în antecameră. Poate, aştepta înzadar? Crăpă uşa şi ceru voie să intre. ,,Sunteţi de la Tiraspol? Luaţi această hârtie. Şi transmiteţi salutări domnului profesor.'' Marcu îl aştepta la poartă. Citi hârtia şi o puse în buzunar. În drum spre Universitate, nu scoase o vorbă. Asistentul se feri să-i pună întrebări.

Când au ajuns, se înserase de-a binelea. Lângă afişier s-a produs un mic incident. Secretara rectorului ieşise să vadă ce făceau. ,,Nu e voie! Aici se afişează numai documente vizate. Ce-i aia? E vizat?'' Marcu îi arătă semnătura ministrului şi îi ceru două pioneze. Lângă organigramă apăru: ,,Anexă. Prorector 2 - Prof. dr. M. Mocanu''...

Noaptea îl prinse pe Mocanu în parcul central, citind anunţurile îngălbenite de pe stâlpi. Când nevastă-sa îl luă de braţ, se trezi ca din somn. ,,Ce faci aici? Am înnebunit cu toţii, căutându-te. Hai la cămin.'' ,,Nu,'' făcu scurt. Atunci îl trase pe o bancă şi îl cuprinse pe după umeri. ,,Ţi-e foame?'' Scoase o tartină şi i-o băgă în mână. Apoi se gândi puţin şi mai scoase una. În curând, înfulecau de zor.