1992. Războiul

Casa arde şi baba se piaptănă.

Cei doi stăteau lungiţi la soare, urmăriţi de câteva perechi de ochi bine ascunşi în tufişul de pe celălalt mal al râului. Atunci când trupurile se încingeau şi roşul pleoapelor închise devenea insuportabil, coborau de pe malul abrupt, intrau în apa tulbure şi se lăsau duşi de curent, făcând mici mişcări de înot. De vreo două săptămâni, veneau aici zilnic, parcurgând câţiva kilometri pe jos, pentru a savura liniştea şi intimitatea acestui loc. Soldaţii îşi trădau existenţa doar când ieşeau din ascunzători ca să schimbe două vorbe, după care se întorceau la posturi. Pentru ei, scăldatul era oprit.

Bărbatul vorbea într-una, articulând cuvintele într-un şir monoton şi inexpresiv. Femeia îl asculta. Nu pentru că spunea ceva nou: toate astea le mai auzise şi ieri, şi alaltăieri, şi acum două zile. Probabil, ar fi făcut mai bine să-l oprească şi să-i propună un alt subiect. De exemplu, ce cred soldăţeii ăia despre ei doi şi ce motive ar avea pentru asta. Dar nu-l oprea, fiindcă simţea, ca şi el, partea sa de vină, fie infimă, în toată această istorie. Istoria banală a încă unui război pierdut de români.

- De vreo câteva zile, clădirea albă a KGB-ului devenise cel mai agitat loc din oraş. Mai ales, pe timp de noapte. Luminile ardeau până în zori şi nu trecea un minut ca uşa să nu fie trântită. Veneau mai mult pe jos. Plecau în camioane acoperite care aşteptau la scară, cu motoarele pornite. De la balconului etajului şapte totul se vedea ca în palmă. Degeaba îmi încordam auzul: nimeni nu scotea o vorbă. Atunci am înţeles că se pregătea ceva.

Ziua pe poligon se efectuau trageri. Lumea se obişnuise cu bubuitul îndepărtat al tunurilor, cu ţăcănitul mitralierelor şi vuietul avioanelor de luptă. ,,Las' că-i bine. Aşa trebuie,'' ziceau unii, dar nici ei nu-şi puteau ascunde frica şi deznădejdea. Odată au început să tragă noaptea. Dimineaţa am aflat că e război.

Chişinăul transmitea din oră în oră mesajul lui Snegur: ,,Locuitori ai Transnistriei! Vă rugăm să păstraţi calmul şi să rămâneţi pe la casele dumneavoastră. Armata naţională a procedat la restaurarea regimului constituţional pe întreg teritoriul Republicii Moldova.'' Oamenii închideau televizorul, cuprinşi de panică. Nu le plăcea mesajul. Nu le plăcea nici acest domn, care vorbea rusa cu nesuferitul accent românesc, nici ideea de a întâlni cu buchete de flori tancurile armatei naţionale.

Radioul local difuza la nesfârşit ordine detaliate de mobilizare, chemând totodată întreaga populaţie la luptă împotriva agresorului din dreapta Nistrului. Din teamă de a fi trimişi pe front, bărbaţii îşi puneau treningul şi tenişii, luau câte un taxiu şi plecau la cea mai apropiată staţie de cale ferată. La posturile de control, declarau că se duc după ciuperci. Ajunşi în staţie, luau primul tren spre Moscova.

În fiecare zi, zeci de autocare luau calea spre răsărit, ducându-i pe copii în taberele din Ucraina. S-au găsit şi doritori de a-şi trimite copiii în România. Aceştia trebuiau să treacă dis-de-dimineaţă frontiera cu Ucraina, să meargă la Odesa, de acolo la Ismail. În cel mai fericit caz, ajungeau seara târziu la Chişinău, unde îi aşteptau autocarele româneşti. Doamna care urma să-i însoţească pe copii nu-şi putea stăpâni entuziasmul: ,,Copiii dumneavoastră vor locui în familii, în oraşul Deva. Se vor simţi acolo ca acasă. La toamnă vor merge la şcoală. Dacă va fi nevoie, vor rămâne să facă şi facultatea.'' Părinţii zâmbeau politicos, insa ei îşi doreau copiii înapoi acasă cât mai degrabă. ,,Ce nume frumos, Deva... Oare unde-o fi asta?''

Tighina era bombardată din două părţi. După retragerea armatei moldovene, s-a anunţat numărul de victime din rândul populaţiei civile: circa opt sute. O isterie de nedescris a cuprins întreaga zonă. Femeile boceau: ,,Câtă lume au ucis, tovarăşi! Apoi, uitaţi-vă pe la blocuri: n-a rămas nici un geam întreg. Aici ne-ar trebui câteva sute de vagoane de sticlă. De unde facem rost de ele, cine ne dă?'' Se pare că problema recuperării geamurilor le aducea, într-adevăr, multă bătaie de cap. Recuperarea populaţiei urma să fie rezolvată ceva mai simplu.

Tiraspolenii căzuţi în luptă erau înmormântaţi cu onoruri militare în piaţa centrală a oraşului, lângă monumentul ostaşului necunoscut. La funeralii se adunau mulţimi imense de femei şi pensionari. Se vorbea acolo despre ,,cotropitorii români'' şi datoria sfântă de a apăra patria. Oamenii se întorceau acasă plini de ură. Într-o zi am scos din cutia poştală o foaie desprinsă dintr-un caiet de matematică, scrisă pe ambele părţi: ,,Român împuţit ce eşti! În vreme ce băieţii noştri mor pe front, tu stai aici şi îţi creşti pula? Las' că vin ei înapoi şi ţi-o scurtează.'' După ce a citit mesajul, nevastă-mea a intrat în panică: ,,Plecăm oriunde vrei, numai să nu rămânem aici!'' Nici acum nu-mi pot da seama, cine din vecini mi-a scris acel mesaj.

Pe câmpurile de luptă, superioritatea Tiraspolului era indiscutabilă. După ce şi-a asigurat practic controlul deplin asupra malului stâng, dar şi asupra unor teritorii importante de pe cel drept, oastea separatistă şi-a oprit ofensiva. Încercările sporadice ale Chişinăului de a-şi recuceri vechile poziţii erau cu totul neconvingătoare. La Tiraspol şi Tighina au fost expuse, de-a lungul şoselelor, tunurile capturate de la inamic. Gurile rele spuneau că ar fi fost aduse din România. Tunurile erau de producţie rusească, dar de modele învechite, care demult nu mai făceau parte din dotarea armatei sovietice. Televiziunea de la Chişinău demonstra, în toate emisiunile de ştiri, acelaşi film de 10 minute făcut în timpul luptelor de la Tighina: patru tancuri ale armatei a 14-a treceau podul pe malul drept, se opreau locului şi îşi roteau în toate părţile turelele înfricoşătoare. Comentariul lăsa să se înţeleagă că scuza ar fi mai mult ca suficientă pentru o eventuală retragere totală...

Undeva se auzi un tranzistor. Crainicul anunţa veşti importante. Bărbatul şi-a întrerupt povestea şi amândoi îşi ciuliră urechile spre celălalt mal. Acolo totul se puse în mişcare. Soldaţii îşi părăseau ascunzătorile, se îmbrăţişau şi trăgeau rafale lungi în aer: ,,Pobeda!'' Ca din senin, au apărut şi pe malul acesta câţiva cazaci turmentaţi, cu piepturile bogat tatuate, târând după ei un rol de cablu, o ladă cu exploziv şi o cogeamite plasă. ,,Acuşi face pac! Căraţi-vă!'' Cei doi şi-au strâns în grabă lucrurile şi au luat-o la sănătoasa. În urma lor se auzi prima explozie. Războiul a luat sfârşit. Acum era rândul peştilor să moară.