Scheletică,
înșurubată realitate
fără sevă,
fără mușchi,
fără fibră...

Arhitectură utopică
dură ca fierul, ruginit
cu unghiuri ascuțite
fără umbre,
în zig-zag
linii frânte , agresive
proiectate-n gol,
împlânte-n asfalt
peste-o urmă de picior
peste-un timp rătăcitor.

Scheletul orașului
purtat de un om
în catalige scârțâind
strivește grădina lumii
încet moare.

Orașul scheletic
fără natură,
fără umbră
departe de om
se mișcă în curbă
ca un animal preistoric
peste pământul pietrificat
închis pe vecie.

La rădăcina unui copac
imortalizat,
stropit cu ciment
improbabil sublim
în gri vindecat de artist
se cuibărește timpul
vinovat și neviu.

Cu ploaia pilitură de fier
s-a ofilit planta cea rară,
inima mă doare.

O urmă de picior a rămas
în asfalt
la kilometrul zero
lângă copacul stropit
cu ciment.

Nu pot să respir
mă strânge carcasa
armura de fier
în unghiul cel de sus,
n-am fibră, n-am umbră
nici vis.

17 noiembrie, 2014 ora 19, Timișoara