Stropii de ploaie
mi-au inundat fața
fragilă și temătoare.

Vântul îmi șoptea la urechi:
trezește-te, n-ai frică de soare
de zi, de lumină,
întoarce fața spre lume,
răsari.

Vântul m-a părăsit șerpuind
ploaia a încetat
să-mi spele fruntea,
ochii albaștrii
văd goliciunea lumii
clară ca un nud de fecioară.

Nici o pasăre
nu se arată în zbor,
nici o aripă întinsă
peste an , peste vreme.
O linie perfectă
zidul subțiat
de la alfa la omega
îmi oprește strigătul
ca o barieră
în fața trenului
ecoul cade
strivit.

5 octombrie 2014, orele 2, Timișoara