Lui Ștefan Călărășanu

Pre-timpuriu desprinsă de ram
cu rană și sânge curgând,
șiroind, plânge frunza verde de câmpie
frunza neagră de pământ...

Încă, firișoarele aurii supurează
desprinderea de viață,
ram-frate, rădăcină-mamă
întrebând poetul, vântul,
de ce moare frunza de tei?

De sub cupola verde – arbore cosmic
rânduind frunze în șir Fibonacci,
și nervuri înțesate sub epidermă,
fragilă, rotesc privirea
subscrisă numărului de aur,
proporția divină,
ordinea și haosul primordial, căutând,
rătăcind, mă regăsesc laconic
îmbrățișată de timp
pe o bancă albă de lemn
lângă frunza-epavă de tei.

Așadar:
Pe banca de lemn din Piața Traian,
lângă biserica albă și pură,
o frunză uscată de tei
ca o femeie petrecută,
aplecată, acoperă vălul morții,
prescris...

Două mâini, răsucite de timp,
rugătoare ca valurile lui Hokusai
mângâind muntele Fujiyama,
supra-dimensionează corpul scheletic,
găurit ca urma unui glonte ucigaș...

Arsă, ca Pasărea Phoenix, scrum,
durerea desprinsă timpuriu
din corola teiului tânăr-tată,
verde-crom și miros a flori de cer
frunza de tei, construiește iluzoriu,
Arca lui Noe, călătorind în vânt...

Cu un singur picior curbat,
frunza îngenuncheată de clipă,
rugăciunea plânsă de ploaia din cer
adună în coaja timpului,
dezastrul, ura, marea iubire,
melancolia lumii întregi,
abisul, veșnicia
în frunza microscopală
uscată de Zei.

Duminică, 27 iulie 2014, orele 11, Timișoara