Nopţile albe mi-au salvat zilele
ondulate ca valurile mării,
nesigure clipele purtate de vânt
îmi căutau privirile albe,
buzele însângerate arzând.
Fără nopţile albe
nu vedeam strălucirea zilei
fulgerul clipei săgetând.

În fiecare noapte albă veghez
la un suicid, luminos,
uşor ca pana de zbor,
o sărbătoare palidă,
obrazul curat, petala de crin
răsucită ca banda lui Möbius
îmi asigură imobilitatea,
răgazul unui suicid pur.

Fiecare noapte albă,
proiectează o călătorie în neant
trupul meu vaporos,
transparent, ca o lacrimă mare
deasupra minunilor lumii
ploaie de gheaţă
peste infinitul arzând
cenuşa, pulberea,
alburiul depărtării,
re-naşterea,
noaptea alba...