Porumbeii albi cu piciorușele roșii ca niște flori de câmp sau vene de sânge mă înconjurau, zburând lângă banca-atelier din Piața Traian înaripând gândul că aș putea trăi fără acoperiș fără nume o pernă de aer, ușoară, zburând cu porumbeii, o pasăre sunt. În ochiul dilatat cu lacrima-apă curată lângă biserica tăcută, iluminată cerul îmi este tot mai aproape atelierul plein–air și arta o viață.