Sculptorului Ștefan Călărășanu Făuritor de lume stelară, sculpturi de aer, ușoare în zbor spre catedralele cerului spre soare, spre lumea cea mare învelit în nor alb, artistul departe, veghind veșnicia, așteaptă. Clopotul lui Ștefan, înegurat, amuțit greu cât un templu înzidit pe două trepte cilindrice ca într-un amfiteatru roman, rugător te cheamă să atingi cu fruntea-ți rece, trecătorule piatra înfierbantată de dor, aneuitare, privirea rătăcind prea departe în amintirile salbe: Neauzită-i tăcerea imensă, adâncă cât noaptea neclară temător abisală! Înaltă cât biserica albă și zveltă umbra rotundă de clopot apare în zori-ziuă pe rouă măsurând cu lumina, veșnicia. Din piatră zămislit, gravat înconjurat de un pat de verdeață pled si pernă de ceață, cu rădăcini ascunse, murmurând semne de viață dormind veghea așteaptă statornicit cu veșnicia incizată în timp, artistul: Braț la braț cu lumina pasărea văzduhului pe aripă, nemurirea poartă albăstrie sub clopot de viață, sus, animând veșnicia. Și acum, atunci pe pământ de ce un gard de fier forjat cu sulițe scurte spre cer, reci săgeți din metal dur negru, decorativ noptatec, înconjoară clopotul lui Ștefan ca o horă funebră în Piața Traian, eterna machetă de ceară. Doare săgetarea de fier doare lumina absorbită de clopot, cicoarea albăstrindu-se fragil alină rana deloc trecătoare și vie printre săgețile de fier ivoriu înainte de timp. De sub clopot curge doinind alburie veșnicia odată cu plânsetul lumii întregi. Umbra clopotului răsfrântă pe ecranul zidurilor vechi, pe fața palidă a bisericii albe ca un film D3 în Piața Traian, fără statui, cu istorie și pavaj gri, orbește trecătorul ochind în timp cu săgeata privirii întunecatul apus de noapte prescris lângă boltă căzând. Artistul poartă ovoidal umbra clopotului întemeinicit ca o facere în- singurătate spre o lume, alta, tainic-necunoscută împovărat îmbrățișat cu umbra artistul nu moare: Din veșnicia încoronată curge vâscos lumina clară cerul, pământul, focul albastru, nemurirea în Artă.