Scheletică, înșurubată realitate fără sevă, fără mușchi, fără fibră... Arhitectură utopică dură ca fierul, ruginit cu unghiuri ascuțite fără umbre, în zig-zag linii frânte , agresive proiectate-n gol, împlânte-n asfalt peste-o urmă de picior peste-un timp rătăcitor. Scheletul orașului purtat de un om în catalige scârțâind strivește grădina lumii încet moare. Orașul scheletic fără natură, fără umbră departe de om se mișcă în curbă ca un animal preistoric peste pământul pietrificat închis pe vecie. La rădăcina unui copac imortalizat, stropit cu ciment improbabil sublim în gri vindecat de artist se cuibărește timpul vinovat și neviu. Cu ploaia pilitură de fier s-a ofilit planta cea rară, inima mă doare. O urmă de picior a rămas în asfalt la kilometrul zero lângă copacul stropit cu ciment. Nu pot să respir mă strânge carcasa armura de fier în unghiul cel de sus, n-am fibră, n-am umbră nici vis.