Stropii de ploaie mi-au inundat fața fragilă și temătoare. Vântul îmi șoptea la urechi: trezește-te, n-ai frică de soare de zi, de lumină, întoarce fața spre lume, răsari. Vântul m-a părăsit șerpuind ploaia a încetat să-mi spele fruntea, ochii albaștrii văd goliciunea lumii clară ca un nud de fecioară. Nici o pasăre nu se arată în zbor, nici o aripă întinsă peste an , peste vreme. O linie perfectă zidul subțiat de la alfa la omega îmi oprește strigătul ca o barieră în fața trenului ecoul cade strivit.