Femeie necunoscută slabă, arsă în maieu alb-gri sâni atârnați ca două frunze ofilite își caută cu disperare anesomn prietena strigând: Maria! în crucea de foc a soarelui. Lângă mine agitată, mă-ntreabă dacă sunt pocăită. De ce oare? Zice ea, femeia necunoscută plăpândă, slabă, arsă de soare: văzutu-m-a mereu pe aceeași bancă albă „scriind scrisori în țări străine”, desenând în fapt viețuirea, timpul, duminica ce vine. Femeia desculț, gârbovită, tușind a sfârșit lângă biserică pe o bancă albă strigă: Maria! în crucea de foc a soarelui.