Întrebând poetul, de ce moare frunza de tei?

Lui Ștefan Călărășanu Pre-timpuriu desprinsă de ram cu rană și sânge curgând, șiroind, plânge frunza verde de câmpie frunza neagră de pământ... Încă, firișoarele aurii supurează desprinderea de viață, ram-frate, rădăcină-mamă întrebând poetul, vântul, de ce moare frunza de tei? De sub cupola verde – arbore cosmic rânduind frunze în șir Fibonacci, și nervuri înțesate sub epidermă, fragilă, rotesc privirea subscrisă numărului de aur, proporția divină, ordinea și haosul primordial, căutând, rătăcind, mă regăsesc laconic îmbrățișată de timp pe o bancă albă de lemn lângă frunza-epavă de tei. Așadar: Pe banca de lemn din Piața Traian, lângă biserica albă și pură, o frunză uscată de tei ca o femeie petrecută, aplecată, acoperă vălul morții, prescris... Două mâini, răsucite de timp, rugătoare ca valurile lui Hokusai mângâind muntele Fujiyama, supra-dimensionează corpul scheletic, găurit ca urma unui glonte ucigaș... Arsă, ca Pasărea Phoenix, scrum, durerea desprinsă timpuriu din corola teiului tânăr-tată, verde-crom și miros a flori de cer frunza de tei, construiește iluzoriu, Arca lui Noe, călătorind în vânt... Cu un singur picior curbat, frunza îngenuncheată de clipă, rugăciunea plânsă de ploaia din cer adună în coaja timpului, dezastrul, ura, marea iubire, melancolia lumii întregi, abisul, veșnicia în frunza microscopală uscată de Zei.