Nopţile albe mi-au salvat zilele ondulate ca valurile mării, nesigure clipele purtate de vânt îmi căutau privirile albe, buzele însângerate arzând. Fără nopţile albe nu vedeam strălucirea zilei fulgerul clipei săgetând. În fiecare noapte albă veghez la un suicid, luminos, uşor ca pana de zbor, o sărbătoare palidă, obrazul curat, petala de crin răsucită ca banda lui Möbius îmi asigură imobilitatea, răgazul unui suicid pur. Fiecare noapte albă, proiectează o călătorie în neant trupul meu vaporos, transparent, ca o lacrimă mare deasupra minunilor lumii ploaie de gheaţă peste infinitul arzând cenuşa, pulberea, alburiul depărtării, re-naşterea, noaptea alba...