Mereu văd un porumbel bolnăvior, în pene înfoiat, răscolit ca o păpădie gata de risipire la primul suflat. A părăsit cerul , luând un strop din el , de sete . S-a cuibărit pe o piatră din bordura de trotuar, umedă , zgrunțuroasă și seacă. Sta ca un pui fără aripi deși e bătrân, poate, nu știu, e mereu la fel: același gingaș. Seara pe lângă zid mergând mă feresc să nu-l stingheresc, nici să-l ating cu crenguța de pin. Să-l strig ? Nu, nu , e momentul lui: Adormirea. Zborul stins. Nu-i chiar ascuns, ar vrea să-l vadă un trecător poate, eu. S-a lăsat învins într-un fel anume, discret, fără jale așteptând durerea, s-adoarmă ascunsă în zid vindecarea, poate. Acolo-i rana și noaptea adâncă cât marea. Nu s-a prăbușit pe o aripă frântă cum am mai văzut. S-a-ntrunchipat în sculptură pe soclu. Vie. Corpul ferecat în neveșnicie. Până la pietrificare mai trece un veac. Câtă așteptare-ncremenire , spuneam. Umbra transparentă a sculptorului-Zeu mărită pe zid în D3, învăluie pasărea albă trezind-o : -unde- ți-e zborul ? și soclul de piatră a dispărut în strada pustie. Mă- nvață porumbelul și timpul cum se moare pe soclu încet, căutând rătăcită, tăcerea cea rară și vremea pierdută.