Am stat o veșnicie pe o bancă de lemn în Piața Traian-împăratul cu fața spre clopotul lui Ștefan cu spatele în umbra copacului cosmic. Răcoroasă cupola fosforescentă, ocrotitoare, cu frunze cerate în șir spiralat, răsfrânge umbra ovoidală. Nervuri înțesate în epiderma clorofilică subscriu bio-grafic ordinea ca haos interior întredeschis în al lumii iluzorii treceri pe punți de mătase moi. Mă pierd laconic, ca o carte uitată pe bancă adormind în poveste: tristă strămutare pe tabla de șah, regina detronată, refugiată în atelierul plein-air din Piața Traian veșnicind un sfert de veac infinitul aproape copacul, banca albă vegheată de El, Cerul, Viața Arta nu moare.